(De)generaţia următoare

”No şi cum îi în a doişpea? Îi fain?” întreabă ea, suavă, delicată şi-n ritm de manea bezmetică, revărsată din telefonu-i personal setat la volum maxim.”Poi, no, îi fain, că ne distrăm de numa’, mai ales de profi, da’ …ioi…când te gândeşti ca n-ai invăţat nimic patru ani şi vine bacu’ ăla, ptiuuu….de-amar, nu-i mai fain deloc, să mor io….”răspunde el cu glas de adolescent întârziat, insă pe ritmuri de hip-hop.

Asta, pentru variaţie, să nu care cumva să primeze doar maneaua. Că poate sunt şi alte gusturi prin preajmă. Şi tot în regim de decibeli ”high power”.

Ulterior, tac amândoi; cuprinşi, probabil, de gânduri. Care m-au străpuns şi pe mine. Însă cu o zi-’nainte, când priveam un reportaj difuzat la Sinteza zilei. În care era vorba despre sute de studenţi de la jurnalistică şi drept, anii I şi II, care aşteptau de zece ore să intre-n sala de examen. Şi care erau pur şi simplu la capăt de răbdare.Taman acum, la-nceput de drum.. Asta, aşaaa, că tot plăteau taxele de şcolarizare. Şi musai trebuia să primească ceva-n schimb. Diferenţa e că ăştia, studenţii, aveau ”bacu’ ăla” dat. Şi chefu’ făcut.

Ascultând derutat mixaju’ manea-hip-hop, neştiind cum să nu-i supăr pe vreunul din cei doi protagonişti de dialog adolescentin, mai ales pe ea..suavă…delicată şi curioasă-foc de-a doişpea, mi-am infipt temeinic privirea-n telefonu-i, Ca să mă declar interesat de ”…aoleuuu, cât te-am iuuuubitttîîî/ şi cum tuuu m-ai părăsiiiiiiittttîîîî”. Şi mai puţin interesat de ceea ce s-ar putea defini ca fiind DEgeneraţia următoare. Care va trebui să…chiar, să ce anume?? Să preia destinele unei ţări? Să croiască planuri şi să le aplice?? Îndoi-m-ash şi n-am cui. Că-ntr-o vacanţă prelungă de patru ” ani de liceu/ cu emoţii la română…” nu poţi altceva, decât să aduni suficiente emoţii dacă-ţi iei bacu’ . Că altceva…deh, ”de-amar”!!